„Îi cunoşteam părinţii, fraţii. Treceam pe la poarta lui zilnic şi nici nu ştiam că există“, povesteşte Maria. Au trecut mai mult de 50 de ani de atunci. Astăzi, pensionari amândoi, se plimbă de mână prin oraş, mândri de fetele lor, de nepoţi, de viaţa frumoasă pe care au construit-o cu greu şi migală.
Vremea e numai bună pentru făcut câteva reparaţii. Dumitru lucrează la casă. E în concediu pentru câteva zile. Face Şcoala Militară de Geniu la Râmnicu Vâlcea şi n-ajunge la Sălcuţa, în satul natal, prea des. De pe drum se aude un glas de femeie care dă bineţe. Vocea îl face să întoarcă capul. Apucă să vadă un păr ondulat şi pe cineva care se îndepărtează. „Cine e fata, mamă?“, o-ntreabă iute pe femeia care trebăluieşte prin curte. „Domnişoara Vladu, e bibliotecară la Centru“, vine răspunsul. Treburile devin dintr-odată neimportante. Dumitru lasă tot şi dă fuga în casă ca să se bărbierească şi să se schimbe. Are brusc ceva de făcut la biblioteca din sat. Nu-i vreme de pierdut, mâine pleacă şi cine ştie când se mai întoarce…
Jumătate de secol
Se privesc zâmbind. Amintirile le răscolesc sufletul. Nu s-au mai gândit de multă vreme la începuturi. Ce repede au trecut anii! „Eram hotărâtă să mă mărit cu el după ce l-am cunoscut. Că mi-a plăcut! Ziceam că se termină pământul!“, râde Maria, prinzând mâna soţului. „Dar i-am făcut zile amare până am spus da. Nu voiam să creadă că mor după el. Copilării!“. Maria şi Dumitru stau pe marginea patului din apartamentul cumpărat cu aproape 30 de ani în urmă, ţinându-se de mână şi mângâindu-se încet, ca un gest reflex, devenit familiar după o jumătate de secol. Cincizeci de ani în care s-au descoperit unul pe celălalt şi s-au învăţat, cincizeci de ani în care s-au format împreună, în care fiecare cută, încruntare şi zâmbet le-au devenit familiare. „Avem o telepatie fantastică. Dacă încep să spun ceva, ea îmi continuă gândul şi-l rosteşte înaintea mea“, spune Dumitru. Nicuşor, cum îl alintă soţia. „Eu am vrut să fie linişte în familie, să mă simt bine când vin acasă. Deviza mea a fost ca în poezia lui Arghezi: «Când vii, păşeşte slobod, râzi şi cântă / Necazul tău îl uită-ntreg pe prag / Căci neamul trebuie să-ţi fie drag / Şi casa ta să-ţi fie zilnic sfânt㻓.
Pe un geamantan
Anii au trecut pe nesimţite. „După nuntă, am plecat în luna de miere la Constanţa. Aveam o cameră cu intrare de afară, fără sobă. Ne cumpăraserăm linguri şi furculiţe şi mâncam pe geamantan, într-o bucătărie cu pământ pe jos“, povesteşte Dumitru. Maria nu mai văzuse marea până atunci. „În prima seară am făcut greşeala s-o duc pe mal. S-a îmbolnăvit atât de rău, încât câteva săptămâni îmi scria pe hârtie ce voia să-mi spună, pentru că nu mai putea vorbi“, zâmbeşte bărbatul privind-o cu drag şi regret. Dar au fost fericiţi. În fiecare zi îşi fac câte o plăcere. „Şi o vorbă, un alint, o privire caldă sunt suficiente“, adaugă Maria. Când discută, se feresc să răscolească trecutul şi să arunce vina asupra celuilalt. „Nu ne-am jignit niciodată. Cuvintele urâte n-au ce să caute în limbajul familiei. E ciudat cum noi îi respectăm pe alţii, dar la cei dragi, de lângă noi, nu mai suntem atenţi. Cum să-l faci prost şi pe urmă să-l laşi să te pupe? Cum să te pupe un prost? Evenimentele trec, dar jignirile rămân“, continuă femeia. Secretul, spune, este să nu se certe amândoi în acelaşi timp.
Iubirea, prima cărămidă
Mulţi ani, Maria a rămas singură pentru că armata îl ducea departe de Craiova, unde se mutaseră, pe Dumitru. Mergea la bibliotecă, la muncă, şi avea grijă de cele două fete. „Mi-era greu atunci când rămâneam singură cu copiii şi cu serviciul, dar nu-i spuneam niciodată. La telefon, nu-i povesteam când răceau. Îi ziceam că totul este bine, pentru că el era la specializare, trebuia să înveţe, să se concentreze la cursuri, nu voiam să-şi facă griji“, îşi aminteşte Maria. Au învăţat amândoi că o căsnicie e o luptă întreagă între deziluzii şi satisfacţii. Contează foarte mult ca partenerii să se iubească şi să se înţeleagă, să-şi petreacă timpul împreună, să nu doarmă separat, să nu se certe prea des. „Sunt mulţi factori care influenţează: iubirea, dar, în egală măsură, şi educaţia sau gradul de instruire, care trebuie să fie asemănătoare“, rosteşte fostul ofiţer. Erau obişnuiţi, însă, cu lupta, de mici. „Se spune că anii cei mai frumoşi sunt ai copilăriei. Ai noştri n-au fost. A fost greu să-i convingem pe părinţi să ne lase să facem carte. Eu am plecat de acasă, la Bucureşti, în clasa a VI-a, pe ea voia s-o mărite taica la 13 ani. Făcuse deja un domn, om cu carte, din fratele ei“, îşi continuă povestea.
Încă o dată
Toate au rămas în urmă, iar durerea şi amărăciunea s-au şters cu fiecare an care a trecut. Vremurile s-au schimbat. Acum, un nepot învaţă în străinătate, iar Irinuca, nepoata mai mică, mai are un pic şi merge la facultate. „Noi am fugit de acasă să-nvăţăm, am luptat pentru şcoală. Tata îmi spunea că trebuie să rămân în sat, că aveam trei fraţi de crescut şi pământ mult de muncit. Cu greu a înţeles că-mi plăcea să învăţ şi că voiam să merg la şcoală. Treceam două dealuri încălţată în opinci şi mă udam cum ieşeam pe uşa casei. Aşa rămâneam, cu ciorapii de lână fleaşcă, până seara, la întoarcere. Altfel nu se putea…“, spune Maria, cu tristeţe amestecată cu mândrie. Îşi priveşte din nou soţul cu dragoste. Nu regretă nimic. S-ar alege din nou unul pe celălalt şi ar construi, de la capăt, familia pe care o au, fără să ezite o secundă… Familia Deaconu…
„După nuntă, am plecat în luna de miere la Constanţa. Aveam o cameră cu intrare de afară, fără sobă. Ne cumpăraserăm linguri şi furculiţe şi mâncam pe geamantan, într-o bucătărie cu pământ pe jos“.
Dumitru Deaconu
